Omul de hârtie

Problema oamenilor de hârtie –

Este aceea că,

Indiferent de cât de mult te-ai strădui să-i strângi în braţe……

<Ana oftează>

Omul meu de hârtie,

Plămădit probabil de un Dumnezeu al hârtiilor,

Miroase ca dragostea lacului de unghii,

Alteori a petrol de păduchi.

Suficient de isteţ să mă găsească,

În egală măsură prost,

Cât să mă piardă.

<Ana zâmbeşte>

Ca să îl iubesc a trebuit,

Să învăţ timp de trei ani,

Limba hârtiilor.

Zi de zi, oamenii care îmi ieşeau în cale,

Mama şi tatăl meu,

Îmi spuneau că sunt albă!

Problema oamenilor de hârtie este aceea că,

A doua zi nu îşi mai aduc aminte nimic!

Zi de zi, oamenii care îmi ieşeau în cale,

Mama şi tatăl meu,

Îmi spuneau că sunt proastă.

Ştrengăriţa de ea, îmi spun,

O fi iubit şi ea vreun om de hârtie!

Prolog:

Împart o coală de hârtie în două, pe lungime.

Trag o linie dreapta cu un creion.

Atât a trecut,

Jumătate de viaţă.

 

In oglinda

E noapte si domnul de la patru ma priveste prin geamul de la bucataria lui. Stie periculos de multe lucruri despre mine!

Ma vede cum scriu si beau cafea, cum ma supar si dau din maini, cum plang si ma bucur. Cum ascult muzica la casti, singura fiind. Se va gandi probabil ca sunt o ciudata avand in vedere acest fapt, dar eu stiu ca nu sunt. Ma ascult pe mine, cum cant. Apoi merg in living si inregistrez din nou. Fac asta in fiecare sambata, doar in zilele pare.

Eu stiu despre el ca are peste 50 de ani. Doua tricouri verzi si un maiou alb. Fumeaza. Apoi arunca tigarile pe geam. Fumeaza des, poate ca este necajit. Nu are scrumiera, sau poate are, dar ii este lene sa o foloseasca. Nici nevasta nu are, precis as fi vazut-o si pe ea, macar o data.

Becul lui se stinge in fiecare seara la 10 fix, dupa care merge in cealalta camera si priveste la tv. Tv care nu stiu cand se inchide pentru ca nu ma intereseaza.

Uneori ne uitam la el si radem, iar el sta neclintit.

Intr-o seara m-am gandit sa ii fac cu mana.

Mi-a trecut repede.

si despre mine o fi scris cineva, undeva, vreodata.

 

“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

– Ameţito ce eşti, iar ai uitat cheile!

Intru în casă. Caut. Mai întâi la cuier, apoi în sufragerie. Nu-s. Calculez repede ce am făcut înainte să trag haina pe mine.

– Ai băgat laptele în frigider!

Da, precis asta trebuie să fie. Deschid uşa, închid uşa. Şi de la frigider, şi de la casă. Ies din scara blocului cu 120 de bătăi pe minut. Calc în prima baltă cu noroi. Încerc să îmi amintesc dacă am scos fierul de călcat din priză. Precis l-am scos.

Dacă nu l-am scos, casa mea va lua foc. De fapt intregul bloc, întreaga mea lume, şi mama şi tata, toţi cei douăzecişiopt de ani ai mei, poate încă zece din cei ce vor urma. În scenariul asta, nu ştiu de ce, ajung tot timpul la închisoare. Lumea uită de mine, end of story.

Azi nu l-am uitat. Căci azi este o zi mult prea specială ca sa fac asta. Blocurile din lumea mea sunt gri. Mie îmi place să îmi închipui că trăiesc într-o lume mult mai colorată de atât. Uneori îmi iese, alteori nu. Azi, după cum uşor vă puteţi imagina, mi-a ieşit!

Am picioarele lungi, părul roşu şi degetele scurte. Un ochi de-o parte, al doilea de cealaltă. Desfăşurarea acţiunii; schimb deseori subiectul.

A.mă aştepta în acelaşi colţ de stradă gri la care o făcea şi acum două luni. Trăgea din ţigară uşor plictisit. Am să o fac repede, asa am învăţat.

Am să mă uit în ochii lui, şi am să îmi imaginez că am uitat fierul de călcat în priză!

Două minute. Noul meu record.

– Auzi fată, dacă te cere vreodată unu’ de nevastă, IA-L! Nu mai sta pe gânduri..

T.

Probabil a fost Cea mai Urâtă sâmbată dintre sâmbete. Dar mintea mea refuză acum să ştie exact când a fost. Mănâncă toţi în camera de dinapoi. Râd. O palmă viaţa. Se simte rău din senin. Grabă. Spitalul Judeţean. Alb, panică, aşteptare, nebunie, coincidenţă, speranţă, iubire, neputinţă, linişte, secunde, Satana si Dumnezeu braţ la braţ, şansă şi cele mai urâte două cuvinte din lume: “atac cerebral”.

În seara asta toţi oamenii de aici sunt prieteni între ei. Miroase a alcool sanitar şi a moarte, ne uităm unul la celălalt şi din când în când cineva întreabă “câţi ani are?” Apoi simt că nu mai suntem atât de buni prieteni, asistăm doar la un joc de tras la sorţi, cu şanse perfect egale.

ŞI DACĂ NU TE-AŞ FI RUGAT, MĂI NESIMŢITO, SĂ NU MAI APARI ÎN VIAŢA MEA!

Este anul 1992. Eu alerg printre straturile de morcovi şi pătrunjei, într-o grădiniţă perfectă de la capătul lumii. Sunt tunsă scurt ca un băieţel şi nu ştiu nimic. Norii se joacă de-a soarele sus în ochii ei.

Iar ea, frumoasă şi bună, separă buruienile, se uită la mine din când în când, şi mă întreabă constant de mi-e foame, frig, sete sau dor. Apoi mă pupă pe frunte, îmi îndeasă tricoul în pantaloni şi îmi spune că mă iubeste mult! Iar eu sunt prea mică şi prea proastă să ştiu ce e iubirea! La vârsta aia ştiam doar să mănânc pământ şi din când în când mai gustam şi pietre.

Adevărul este că ne-ai învătat atât de multe!

Dar nu şi cum să trăim fără tine.

Sunt confuză.

cea mai mare teamă din Univers cum că într-o bună zi am să încep sa iţi uit vocea.

În fiecare seară fac călatorii până la ceruri dus-întors, poate-poate te găsesc..

Grădina aia, măi Tuşi..

Abia azi am înţeles cât sunt de mici cuvintele .

şi cât de scurtă şi de proastă poate fi viaţa asta uneori..

Prima constatare

Aseară am ieşit din mine.

Pe la nouă,

Eram liberă.

m-am lăsat în pace, prea mult deranj.

Ne certam de trei săptămâni!

Ca îndrăgostiţii care încă se mai ceartă

Eram la Sibiu, fumam o ţigară,

Suflam nasul şi nu înţelegeam de ce oamenii pleacă..

M-am facut atât de mică încât

Am încăput în buzunarul unui domn.

M-am băgat în viaţa lui pur şi simplu- fără să cer voie.

El nu ştia că sunt acolo, doar bănuia.

Pe nevasă-sa o chema Nina.

Lucra la fabrica de lapte

şi viaţa ei era –

atât de albă..

În casă mirosea a tocană de cartofi.

În buzunar mi s-a făcut dor de mine.

M-am pus la masă cu ei.

Am întrebat de ce nu au copii,

Nina ţinea pe cap un pahar gol de sticlă.

A zis că de aia.

Îl ţinea cu ambele mâini iar el turna apă cu zahăr.

Nu făcea bulbuci şi nu se umplea niciodată.

Nina mea era surdă de fapt, atunci mi-am dat seama..

Saptezecisicincidesecunde

In fiecare zi, la ora 11 a diminetii, suna interfonul. In trei reprize a cate 25 de secunde fiecare.

Ar putea fi Posta, reclamele de la Lidl, Profi sau Real. Vechiul proprietar in vizita. Un om care a pierdut o pisica.

Ar putea fi o prietena careia nu i-am mai raspuns de multa vreme la telefon. Mama, tata, soru’-mea sau nenea Paul.

Ar putea fi un hot care urmareste de doua saptamani orele la care lipsesc eu de acasa.

Vreun cersetor amarat sau o asociatie care strange bani pentru un copil bolnav.

Un vecin uituc care a uitat gramada de chei acasa. Un prieten de al vecinului care vine la vecin si suna din greseala la mine. Un copil glumet care nu are somn la amiaza.

Ar putea fi cei de la Loterie, ca sa imi spuna ca am castigat, mirati fiind de ce nu revendic banii.

 

In fiecare noapte, imediat dupa ce adorm, cainele vecinului coboara in casa mea. Se furiseaza pe o gaura din debara, apoi vine tip-til pana in dreptul dormitorului.

 

 

 

Am imbatranit!

De vreo saptamana cineva lasa pe masina mea  tot felul de “amintiri”, care de care mai ciudate. Dupa cateva nopti de stat la panda printre panselute,  si o leapsa cu o caciula neagra, am prins faptasu’! Un copilandru de sapte-opt ani, care a aparut din senin, s-a uitat in sus de la stanga la dreapta la toate geamurile, apoi s-a aplecat, a luat zdreanta de jos, si a aruncat-o direct pe acoperisul carabusului!

– Mai copile, ce faci acolo? De ce pui caciula pe masina? Ia te rog sa o dai jos jos ca altfel.. Ca altfel ce? Sun la Politie, vin si te duc la parinti, te trag de urechi, te vede Dumnezeu sau te mananca Bau-Bau ?

Oh well:

– Te rog sa iei caciula de pe masina pentru ca nu e frumos!

Atat am putut sa zic. Si totusi, vocea aia!  Vocea aia de om mare !  Tonul ala categoric si autoritar, mi-au dat peste gura si m-au trezit aici, in fata laptop-ului, la 28 de ani,  incercand sa imi dau seama cand s-au intamplat toate astea in mine. 🙂

Semne ar fi mai multe ele, dar tot incerc sa le ignor. Am inceput sa cresc flori desi ani la rand am injurat buruienile pe care le crestea maica-mea!

– imi imaginez viata mea si peste un an, doi .. zece, in orice caz maimultdemaximsaptamana viitoare!

– imi doresc sa imi aduca Urechiatu’ o masina de facut paine.. 😀

– am ganduri cum ca nu mi-as mai dori un catelandru in casa, pentru ca ar putea lasa par, casa si pisi ( inca nu sunt convinsa:)) ).

– ma mint singura cum ca primele fire de par alb ar fi o transformare intr-o blonda veritabila! 😀

Si ma fortez  sa ma intorc noaptea tarziu, cand nu pot sa adorm de ganduri – la mine copila, cand ma plimbam printre dealuri si munti, impiedicata dar curajoasa, cuminte si nebuna, impielitata si cu frica de Dumnezeu, uitandu-ma eu pe la geamuri de la stanga la dreapta,  indesandu-mi eu in  graba cat mai multe pere in san si asteptand sa cresc mare 🙂

 

 

 

 

 

Libertate

Stăteam cu toţii în living şi ne uitam la ea cum desparte cuvinte în silabe, la nici patru ani.

Apoi ea fuge în baie, se pune în colţ, şi începe să ţipe :

– Mama, eu sunt liberă?

– Da dragă, eşti!

Apoi se pune pe un plâns de nu am ştiut niciunul dintre noi ce are.

– Eu nu vreau să fiu liberă ! Nu vreaaaau!

– De ce mamă? Să fii liberă este un lucru frumos! Nu e ceva urât! Tu ce crezi că înseamnă?

– Nu ştiu, dar  eu nu vreau să fiu liberă!

Despre neuitare

M-am întâlnit prima oară cu moartea când aveam şapte ani. Ne sunase telefonul în miezul-nopţii şi odată aud pe mama că începe să plângă. Vă spun drept că tot drumul până la Sibiu am desenat pe tata-mare pe geam şi m-am gândit că sigur a făcut el o glumă, de mare dor ce îi era de noi!

Tata-mare nu s-a mai mişcat, nici măcar atunci când am ramas doar eu cu el şi i-am zis :” na bine, hai, trezeşte-te tată şi spune-le că ne-ai mintit pe toţi! Hai trezeşte-te şi spune-mi povestea cu mieii!! “. Nici când l-a rugat mama-mare şi ne-am jelit cu totii, în mers la pas mărunt în spatele lui, braţ la braţ, mai mult de jumătate de sat. M-am consolat că a plecat să aducă brânză de burduf de la munte, şi că o să se întoarcă într-o bună zi, când eu am să cresc mare.

Ultima oară m-am întâlnit cu moartea anul trecut. Am “mirosit-o” fix după ce am trecut de uşa de la Terapie Intensivă, şi am văzut-o cum se lupta cu speranţele noastre, ale tuturor.

“Păi uite, când mai simţi aşa că iţi bate inima tare-tare, să inchizi ochii tu cu tine, să numeri în gând până la zece, să tragi aer in piept, apoi să crezi din tot sufletul tău că ai ajuns la mare”.

Am mers să cumpăr pentru prima dată în douăzecişişapte de ani o coroană. Am tras aer doar pe gură; nu îmi place mirosul de coroane. Doamna m-a pus să scriu pe o foaie ruptă ceva. Nu am ştiut ce să scriu. “Pentru mine moartea nu e banală, doamnă! “  Mi-a zis “la revedere” iar eu i-am răspuns în gând : “eu sper să nu te mai văd niciodată”. Mai reală, mai urâtă, mai de neînţeles, mai trufaşă, mai grea,  mai aproape de ai mei…

Sper însă, cu aceiaşi speranţă nebună de acum douăzeci de ani, că va veni o zi în care tata-mare se va întoarce cu desaga de brânză în spinare, împreună cu toţi oamenii care au plecat să aducă ceva de pe Lumea Cealaltă. Sau că vreun om deştept va inventa o scară lungă până la ceruri, sau măcar un telefon de unde să îi sunăm şi să le spunem, măcar pentru câteva secunde, cât de dor ne este de ei…

Post pentru vecini

Dragi vecini,

Spre uimirea şi consideraţia voastră, vă rog frumos ca atunci când gătiţi cu ceapă  sau fierbeţi oase, să faceţi bine să nu mai lasaţi uşile de la intrare deschise. Astfel, nu voi mai fi nevoită să îmi ţin repiraţia zilnic, timp de 70 de secunde, până cobor treptele.

Hainele se întind ORIUNDEALTUNDEVA decât în faţa scării. Există în unele blocuri spaţii special amenajate pentru asta, se numesc uscătorii , mai există maşini de uscat rufe, living, baie, sau case mai mari. În modul acesta nu vom mai fi atît de intimi unii cu ceilalţi, iar eu nu voi mai ştii ce culoare au chiloţii şi sutienele dumneavoastră.

Papucii, sandalele şi şoşonii de casă se păstrează de preferabil în locuinţă, nu în faţa pragului..

Aş aprecia şi dispariţia găleţilor cu lături pe care din mărinimie le trântiţi tot în drumul meu.

Şi dacă voi, grăbiţi aşa cum sunteţi în vieţile voastre, aşa cum sunt şi eu de altfel, aţi limita accesul maidanezului Shorty ( ăla mic, alb şi al dracului) chiar la noi pe holul blocului, oh, atunci poate chiar aţi crede că cer prea mult!

Cu restul de: manele , ţipete, zgomote de bormaşină, gunoaie, parfum mult, scump şi  greţos -> mă descurc eu cumva.