Quote

“Parcă îi invidiez câteodată pe cei care se ciocnesc, își aruncă priviri care se văd unele pe celelalte, se ajung unii pe alții sau își ajung unii altora. Asta înseamnă să-ți pese, nu?
În coșmarurile mele, mie nu-mi pasă, nu-mi mai pasă de nimic. Și e rău.
Și-apoi mă trezesc din vis și nu mai înțeleg coșmarul ca pe un coșmar, ci ca pe un liman.” – Marilena Guduleasa

Luca..

Scriam acu’ ceva timp, mai stângaci mi se pare mie, poate cu mai puţină responsabilitate, despre Luca al meu. Îmi imaginam cum m-aş juca eu cu el, cum ne-am mâţâi de mă gândeam că poate ar ajunge o mămăligă de aia de copil, cu o mamă care prea îl sufocă.  🙂  Interesant cum la 18 ani aş fi făcut un copil bătând din palme (cam imposibil), dar l-aş fi făcut!  Indiferent de tătic, de dureri, de părinţii mei. A trecut ceva timp, a crescut teama, pretenţiile. Nu l-aş mai face cu oricine, oriunde şi oricând 😀 

A apărut teama că  poate nu aş ştii să îl fac om mare. Că poate nu aş putea să-i ofer un cuibuleţ  cald, primitor, aşa cum l-am visat…că poate nu mi-aş putea ţine gura mereu  în faţa lu‘ tac-su’..Teama că Luca al meu ar putea fi o fetiţă. :O Şi sincer, nu ştiu ce Dumnezeu m-aş face!! 😉 Eu mă îmbărbătez cu gândul că aş fi o mămică bună şi atentă . Aşa cum o văd pe sora mea că este. Aşa cum m-au crescut şi pe mine ai mei părinţi. Cum am citit prin cărţi că se cresc copiii atunci când eram baby-sitter.

Cel mai bine ştiu că un copil se creşte cu iubire. Nu neapărat cu lapte de ţâţă sau lapte praf.

Că îi ştiu numele de atâţia ani şi că aş vrea să fie deştept ca mă-sa 😀 că am o frică nebună când mă gândesc, dar şi un curaj pe măsură! 🙂

…dacă Norocosu’ nu va fi norocos să-mi aducă noaptea la 3 căpşuni şi corcoduşe !!! 😀 

Şi totuşi, aşa mare este  iubirea asta a mea, încât dacă într-o bună zi voi simţi că nu pot să fac toate lucrurile astea, voi renunţa…..

Letter to my unborn child… 

Ceata lu’ Piţigoi..

Am primit o leapşă de la prietena mea Dora, cu desenele animate din care mi-aş fi dorit să fac parte atunci când eram mică. Pot să zic că am şi fost parte (fără voie)  din desenele animate cu Mihaela, de unde sora mea s-a gândit să-mi şi preia numele 🙂

Acum,  dacă stau să mă gândesc, răspunsul este ăsta:

• pe locul 3 sunt nişte desene de pe Rai Uno cu o gagică ce juca volei şi pe care o chema Mila. Am încercat să practic sportul , dar nu prea mi-a ieşit. Sau mi-a ieşit cumva, dar nu am rămas decât rezervă :)) ştiu şi de ce mi-a plăcut aşa mult: că Mila aia de fiecare dată când cădea nu avea nici pe dracu 😀 pesemne era curajoasă 😛  link-ul către filmuleţ este ăsta, sunt curioasă dacă mai are fani 🙂

• pe locul doi sunt desenele cu Gemelli del Destino care se ajutau între ei mereu când aveau o problemă. M-a învăţat draga de Kiki versurile, pe atunci le ştiam pe de rost şi le ştim şi acum. Nel segno del destino…aşa îmi place şi acu’ să cred că sunt şi eu cu sora mea 🙂

Iar pe locul 1. Tha tha …sunt nişte desene care mie mi-au plăcut tare mult. Pe fetiţă o cheamă Sara, probabil mulţi ştiţi filmul.  🙂 Ea ajunge printr-o conjunctură neplăcută dintr-o fetiţă a unui om bogat, slujnică la soi de şcoală. Ce instincte o fi trezit în mine de mi-a plăcut aşa mult, nu ştiu :)) De ce mi-aş dori să fiu o fetiţă care îi ajută pe ceilalţi copii şi aşteaptă mereu ca tatăl ei să revină şi să o ia de acolo? 😀  Cert e că ţin minte..şi cum mergea la piaţă să cumpere cartofi..şi cum le apăra pe fetiţele mici de cele mari, şi cum s-a împrietenit ea cu altă slujnică..şi cum tatăl ei revine iar povestea capătă un happy-end. 🙂

Individualistă precum mă ştii draga mea, nu am găsit o gaşcă din care mi-ar fi plăcut să fac parte, ci doar personaje, dar cred că e bine şi aşa. Dau mai departe la o mămică frumoasă să ne spună şi ea ce personaje şi-ar fi dorit să fie ea..sau fetiţa ei cea mare 🙂 

subsemnata oița nu mai vrea să meargă la birt!

“Da’  lasă-mă dragă, că doar acuma mai merg. Cât îs tânără..că după aia?’

Așa vorbeam eu acum câțiva ani când aveam impresia că escapadele mele din casa părintească sunt adevărate aventuri și eliberări de energie, că deh, de aia am primit de Sus..Am început cu discotecile din sat unde îmi etalam hainele de dumineca, apoi cu Reuniunile de la școală. Ca să mă trec în final  la party-uri cu muzică Retro. 🙂 În general muzica de la Disco se impregna adânc în creerașul meu,   astfel încât era ținută minte și câteva luni bune..sau chiar câțiva ani..căci și acum îmi aduc aminte versuri 🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Cum toate în viață trec, am crescut mărișoară și nu m-a mai impresionat manelăraiul din sat. Ca să vând și un pont: ieșirile cu fetele din club erau așa frumoase!!!! 😀 Odată pentru că mi se părea  mie că timpul se dilată, a doua oară pentru că gaura aia neagră unde stăteam ca oile în mulțime știa parcă să înghită probleme 😀 și trei ..pentru că acolo eram eu cu lumea mea și puteam să țip cât mă țineau plămânii. 🙂

După seara de azi constat cu stupoare că subsemnata oița nu mai vrea să meargă la birt! Da, gaura care mânca probleme a devenit un loc care mănâncă nervi! O aglomerare de culori, ghiorlăituri și bărbați transpirați care se uită prima dată la față, apoi la țâțe ((mulțam Doamne :))) ), apoi îmi sare banda și prefer să nu scriu ce am vrut să spun…Timpul nu se mai dilată, căci mă uit la ceas, semn că aș vrea să plec.

Și stau să mă întreb unde e aia din mine care sărea și sărea și sărea din nou?!  :-?? Și nu pleca acasă pentru că îi era somn, sau pentru că se plictisea sau că i se părea că tocmai a aterizat în mijlocul nebunilor? Și închidea birturile..și i se părea că asta va face pentru totdeauna  ?!?!?!  🙂

Lucru cert domnilor, cred că am o problemă. Îmbătrânesc…

#Take me down to the paradise city
Where the grass is green and the girls are pretty#

Despre dragoste şi alţi draci

Subsemnata mama de oiţă fantastică şi drept prin asemănare, destul de fantastică şi ea, 🙂  a visat dintodeauna la dragoste.  🙂 Subiect care revine cu recurenţă în posturi, în gând, în vorbe..în găoace.

Găoacea care este undeva sub gâtul meu şi în care trăieşte un pitic. Lulu, căci aşa ne alintăm de când ne-am descoperit..este un pitic destul de sensibil. Destul de bătut de vânt, izgonit uneori, un fel de avorton rămas încă la mine în piept, ca şi când numai de-al dracului ce este el vrea să-mi arate mie că el tot acolo rămâne orice ar fi!!

Lulu a crescut  şi s-a transformat pe zi ce trece. La început o bobiţă, apoi o bobiţă găurită, apoi una cârpită iar în final un pitic brav!  🙂

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Dragostea este o minune. Pe care nu o cauţi. Este o sclipire.

Nu este nici jignire, nici critică, nici absenţă, nici ceartă sau vorbe grele.

Nu este mersul de unul singur pe stradă.

Nu este reproş.

Nu este orgoliu.

Nu este dracu’ împieliţat.

Nu te pune la încercare.

Nu te pune să ai răbdare.

Nu te face să-ţi fie teamă.

Nu te chinuie.

Se împarte mereu la doi.

Dragostea te tremură, te prosteşte de cap. Te bagă într-un joc în care pierzi, chiar dacă de obicei nu ai face-o.

Nu are timpi sau locuri.

Nu cunoaşte minciuna sau ascunzişurile. Oboseala, nervii.

Să ştii că orice altceva nu este dragoste. Este un drac! O imitaţie chinezească..

Dragostea te înalţă..

Te face să ştii…

Te face doi!

Schimbătoare ca vremea

Nu numai că am tendinţa de a muta mobila prin casă o dată la două zile, sau de a-mi reamenaja biroul puţin mai rar decât camera. 🙂  Mai nou simt nevoia să fac asta şi cu blog-ul. Culmea este că în viaţa reală nu îmi place aşa mult schimbarea. Mă ataşez de oameni şi locuri şi uneori tind să rămân acolo doar pentru că este mai comod.

Nu ştiu dacă doar mi se pare mie, dar WordPress-ul nu are teme gratuite aşa faine. Ba sunt nice ca design dar au trântit vreun buton aiurea, ba arată bine, dar sunt sigură că nimeni nu ar mai înţelege nimic. Aşadar, dacă zilele astea veţi vedea cămile în loc de oi  :O sau un blog care arată ca un ziar, să nu vă speriaţi, înseamnă că eu  muncesc la imagine. :))

Pentru că platforma în forma de acu’ nu mă lasă să mă joc prea mult în limbaj cod, mă gândesc să cumpăr un .ro sau un .com ca să pot să îmi fac de cap aşa cum vreau.

Vă aştept, dragii mei cititori cu sugestii 😀

Tipic românesc? :)

Aventuri din parc..

Locul de joacă al copiilor este un adevărat paradis, unde orice mămică sau femeie cu instict matern se poate delecta în voie:D 

Fie că e vorba de copiluţi care învaţă să meargă, sau mai măricei, care fură jucărelele şi le ascund, plăcerea este garantată. Nu ajung pe cât de des mi-aş dori, deşi locuiesc lângă un astfel de parc şi am toate motivele din familie pentru a face asta, cine ştie cunoaşte….:(

De când apuci să treci de porţile paradisului  te îndrepţi, tras repede de mână, către locul unde îşi parchează micuţii  cărucioare, biciclete , maşinile lor:) . Bica, bica..acolo, în lumea copiilor, orice bicicletă este mai frumoasă. ” Orice bică vreau eu, poate să fie a mea”.

Mai apoi groapa cu sip, unde ce fain este să te joci cu jucărelele altora.  😀 Lopăţici, găletuşe, forme de peşti din care poţi să faci tort. Minunile noastre dezechilibrate, prietenie non-verbală. Unii părinţi de acolo impun încă din fragedă pruncie simţul proprietăţii ” Da’ lasă-l mama, că nu e al tău. Uite, ale tale sunt aici” Altele îşi învaţă puiuţii să împartă, chiar şi aşa, puţin : ” Da’ dă-i-l mama şi lui puţin, că ţi-l dă înapoi imediat”..

Printre astea, ea ia un pumn mare-mare de pietriş şi se uită la mine. ” Nu, nu este voie!” zic pe un ton categoric. Iar mai apoi, când văd că zâmbeşte ştrengăreşte şi îşi duce pumnul la guriţă,  mă apucă toată dragostea din lume. 😀 “Puneţi nisip amândouă acolo în găletuşă” ..” Ce vrei tu cu regulile tale? Noi punem nisip unde vrem!  😀 Ne punem şi în cap şi pe hăinuţe!  Şi ducem şi acasă, în buzunar!  ” 🙂

Apoi plictiseală. Plecăm de la groapa cu nisip la tobogan. Suntem prea mici pentru el.  🙂 Acum doar ne uităm. Pe lângă noi trece o fetiţă care cade şi începe să plângă. Când eşti mic nu ai timp să plângi. Te ridici şi fugi mai departe la jucărele. 🙂 Apoi, un băieţel simpatic cu doi dinţişori lipsă zice:  “Uită-te mami! Uită-te! ” 

La legănuşul unde te urci pe o parte, iar alt copil se urcă pe partea cealaltă mi-am dat seama că uneori copiii mici sunt geloşi. O fetită plângăcioasă voia jos, iar părinţii o pupau şi o încurajau. Noi ne enervăm, ne uităm urât şi ne băgăm capul în piept!! 😀 Nu îl ridicăm decât să vedem dacă aia mai e alintată 😀 Dar şi eu te iubesc pe tine…şi uite, te şi pup 🙂 ne trece  tot aşa, repede…

La inta trebuie să rezervi loc sau să stai la coadă. Modul în care un copil vine înspre tine râzând, gropiţele, “huţa-huţa cu căruţa” şi iar eu fericită până la Dumnezeu şi înapoi.  “Mai cinci minute şi plecăm..şi dacă nu vii acum,  nu te mai aduc niciodată” Aşa dur a zis o mămică. Niciodată. Cum poate să sune asta pentru un copil?

În final, un ştrengărel curajos fură o bicicletă şi zice ” bunicule, hai să plecăm, să o luăm cu noi acasă.” De unde eu trag concluzia că în parc, copiii care vin cu bunicii sunt cei mai alintaţi.

Tătici stângaci, mămici atente şi paranoia, grabă şi împiedecat, culori, săndăluţe, fericire, zâmbete, pietriş, din nou bicicletele. 

Şi mânuţa mea care mă trage să mergem acasă.

Domnişoara D.

Uneori mă pot uita în ochi şi pot să văd prin verdele ăla sălbatic toată viaţa ei. Presărată cu bune şi rele. Este interesant cum poate să fie.. acum femeia matură care ştie ce vrea, apoi romantica incurabilă pasionată de sărutări, copiliţa timidă sau prietena mea care vorbeşte CEL MAI MULT( asta se întâmplă de obicei vinerea). :)))

Nu ştiu ce îmi veni să scriu despre ea aici. Poate că este un semn de apreciere pentru cum a venit ea într-un suflet oridecâteori am avut o problemă.Sau diferenţa din capul meu. Căci, chiar dacă mă ceartă sau este uneori rece, ştiu că mă iubeşte, acolo, în sufletul ei mic şi frumos. 🙂

Domnişoara D. Are ceva ce eu nu ştiu dacă am. Şarm şi feminitate. Chiar şi atunci când fumează o ţigară. 🙂 Pe lângă asta, este primul om care a zis „eşti cea mai bună prietenă a mea”. De când tânjea leul din mine la astfel de remarci? De la şase ani, de când ne catalogam prin jurul blocului iar eu eram tare geloasă pe prietenele cele mai bune. 😀 De ce? Fiindcă mereu eram cumva pe locul doi. Sau cele care m-au considerat aşa nu mi-au spus niciodată.Rămâne între noi cum ne consideră unii lesbi când ne văd cât de bine ne înţelegem. :)))

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

De multe ori mă gândesc că…pe toţi oamenii care au necăjit-o sau o necăjesc pe a mea, căci aşa ne alintăm, i-aş da cu capul de toţi pereţii! 🙂 nu am să fac asta, din motive lesne de înţeles.

Ea este cea care îmi aduce şi mie câte o carte când merge să facă schimb, ea îmi cumpără Cola şi nu mă ceartă. Îmi cere părerea legată de haine, eu sunt măgăriţă…şi tot aşa 🙂 Ea a înţeles că oiţa nu face reclamă la nimic. Ei am putut să îi spun orice şi cu ea prietenia a crescut mare.Ar mai fi multe de spus însă prefer să o menţin aşa, în farmecul ei aparte.

Draga mea, astăzi, 21 mai, te anunţ că mă bucur tare mult de faptul că eşti în viaţa mea. Chiar dacă, uneori mă scoţi din sărite 😀

P.S.eu sunt păsărica din stânga :)))

 

“dacă aș fi eu în locul tău..”

Dar nu ești. Așa că taci din gură:P..Discuție între două țațe. Da,da ..una dintre ele e Je.

“Auzi, eu dacă aș fi în locul tău nu aș scrie pe blog. Nu m-aș dezbrăca acolo de toate secretele mele. De ce să știe toată lumea?”

Apăi doamne-iartă-mă. Că doar nu m-oi dezbrăca de tot :))) Am și eu secretele mele, ca tot omul. Știu și eu să mă joc cu cuvintele. Sau să mi-o iau de la cineva care știe de mine lucruri iar eu nu știu mai nimic.

De multe ori mă gândesc la voi, oamenii care mă citiți.Ochi care stau în fața unor monitoare..la lucru, seara în pat. În timpul liber. Oare ce gândiți voi despre mine și blogul meu?Oare aveți familii sau sunteți singuri? 😀 Oare ce spuneți  voi de oița bezmetică și mama ei?

Revenind la subiect, viața în pielea altui om pare mereu mai ușoară. Deși eu nu cred că este.

Revenind la blog. Doar e căsuța mea, e locul meu.

Nu dragă..nu…nu e Striptease pe gratis 🙂